Dialog pe grabă pentru un limbaj viitor

Text de Daniela Custrin și Ioana Gemănar

Textul a fost citit în cadrul maratonului Suprainfinit Collisions, parte din reading-ul în spațiul public Short Declamations for Future Ecologies.

D: îți amintești de eticheta aceea a jeleurilor pe care mi-ai arătat-o zilele trecute? Era tradusă greșit, mot-a-mot, cel mai probabil de un AI. Do not mouthful swallowed, children under three years of age should not eat, the elderly and children under guardianship shall be eaten. În loc să avertizeze că jeleul poate fi periculos pentru copii și ar putea provoca sufocare, eticheta sugera că ar trebui să îi mâncăm pe copii și bătrâni. 

I: Eticheta are un slip of tongue aici, probabil o consecință a succesiunilor de traduceri prin care a trecut textul. Fără sa vrea, evidențiază faptul ca supravegherea are potențialul de a exercita un control puternic, violent, sadic asupra indivizilor vulnerabili, în special asupra copiilor și bătrânilor. Apoi, reiese că timpul este linear sub capitalism, și izolează extremitățile, adică categoriile de vârsta care se află în stadii ale vieții în care nu sunt încă sau nu mai sunt deja integrate în normele și constrângerile sociale. Copiii devin un pericol pentru status quo din cauza accesului nemediat pe care îl au la comunicare, asociind liber la nivel verbal și fiind în contact cu dorințele lor, nefiind fragmentați prin conștientizarea legislației, a normelor sociale, sau prin cunoașterea convențiilor ideologice. Similar copiilor, bătrânii pot experimenta genul ăsta de claritate, dar cred că autoritatea ar vrea sa minimizeze realizările și concluziile lor cât mai mult, să-i mănânce. 

D: Deci ,,nu ar trebui să fie consumat’’ este înlocuit cu ,,ei trebuie consumați’’, transformând fraza dintr-o sugestie raportata la o anumită categorie de varsta vulnerabilă, urmărind importanța supravegherii în contextele date pentru a evita evenimente neplăcute, într-un statement brutal, canibal. Când eram copii exista mereu atenționarea, ,,vezi ca ai mancat un cuvânt’’, ,,ai mâncat o literă’’ folosită de părinți sau profesori pentru a ne atrage atenția asupra greșelilor de scriere sau pronunție. Trebuie să învățăm să ne însușim atenția pentru viața de adult care ne pregatește spații de exploatare. Pentru că odată ce ai atenție, îi poți face conversia în capital.

Atenția e o interacțiune, ea reprezintă mediatorul esențial, răspunzător de a ne asigura relația cu mediul pentru a continua să fim supraviețuitoare. O persoană poate sa existe doar ca extensie a atenției pe care o plătește (to pay attention), reproducând continuu forme de viață pe care le conține și care îl conțin.

I: Donald Winnicott își centra mult din teoriile psihanalitice în jurul atenției, în special spre capacitatea bebelușilor de a crea prin calitatea atenției lor obiectele care deja se aflau în proximitatea lor, în jucării de sprijin în timpul tranzițiilor, ele inhabitând astfel un spațiu intermediar, în care obiectele aparțin simultan lumii interioare și celei exterioare, între subiectivitate și obiectivitate. De asemenea, într-un alt punct, vorbea despre mama suficient de bună care trebuie, la momentul potrivit, să-și dezamăgească copilul printr-o lipsă de atenție. Bebelușii necesită un nivel ridicat de atenție, iar o mamă ar trebui sa fie foarte atentă la început, răspunzând la fiecare expresie a copilului, fiecare plâns, agitație, chicoteală. Așa bebelușul se simte omnipotent. El se percepe pe sine însuși ca invocând mama prin dorința sa. Dacă mama ar continua acest lucru de-a lungul întregii vieți a copilului, el va deveni incapabil să-și satisfacă propriile nevoi și să își tolereze propria suferință. Pare că în acest context, lipsa de atenție devine ceva inițiator, care deschide căi noi de a fi.

D: Attention accumulated in the past and the present supports the future accumulation of attention. It is because millions of tourists have come to see the Mona Lisa that millions of tourists rush to see the Mona Lisa. (Yves Citton, The Ecology of Attention). Dar atenția, acumularea atenției, un complice în promovarea capitalismului, duce la grabă, la mișcare supersonică, la o atitudine de direcționare rapidă a mișcărilor corpului spre obiecte care sunt în centrul atenției.

Suprainfinit Collisions, Short Declamations for Future Ecologies, Image credits: Maria Năstase

I: Cu ce atenție crezi că vom ajunge să creăm viitorul? Ce se întâmplă cu momentele în care nu suntem atente? Cred că lipsa de atenție generează ceva valoros, un fel de a opune rezistență. Disociem din necesitate și nu mai creăm atașament față de ce ne face rău, dar trimitem un semnal prin munca noastră. Chiar ChatGPT, într-un moment de claritate compasionată, spune despre traducerea etichetei – pe care a refuzat să o explice – că e quite alarming and concerning. Am găsit într-un articol explicațiile astea. Greșelile de traducere sunt orice greșeală în traducere, care rezultă din: 1) ignoranță, 2) interpretarea greșită a unui segment, 3) aplicarea inadecvată sau neaplicarea principiilor, regulilor sau procedurilor de traducere, greșeli metodologice sau orice greșeală în traducere, care rezultă din: nonsens, interpretare greșită, sens incorect, calchiere, interferență, pierdere, omisiune, subtraducere, adăugare, supratraducere, parafrază necorespunzătoare, transcodare și traducere cuvânt cu cuvânt.

D: Când sunt anxioasă, parcă nu mai am acces la atenție. Cand simt anxietate, mă simt cel mai aproape de viitor. Poate viitorul este, de fapt, un mit al memoriei și corpurile noastre știu cum se simte. Mă gândesc, dacă uitarea e văzută ca fiind esențială pentru a ne elibera și trăi fiecare moment în mod liber și autentic, fără povara memoriei excesive a trecutului, amintirile devenind fragmentate, disociate, putem să ne gândim la anxietate ca la un fragment din viitor, după procesul necesar și activ de uitare. Timpul nonlinear, ciclic, repetabil ca structură și formă. Viitorul devine o formă de a alege să traim din nou, în fiecare moment, cu frânturi ale unei memorii șterse. Anxietatea e viitor, corpurile noastre sunt pantece ad hoc ale viitorului. În contextul asta vad atenția ca pe o percepție acută, prezentă, generatoare de anxietate, prea plină, grăbită, înconjurată de toți și toate, consumată constant, cumpărată mereu.

I: Să situezi to miss în viitor înseamnă să îmbrățișezi greșelile. Greșeala, mistake în engleză, poate implica coincidental ceva inerent feminin. Și să ratezi, sa îți fie dor. De viitor

Poate aceste rescrieri, mistranslations violente sunt reacții afective firești, fragmentate și redate intr-o limbă feminină, rezerve ale sensului

Și dacă ne-am permite trecerile dintr-o parte în alta, precum și accesarea acestor rezerve, într-un limbaj viitor?

D: Greșeala din etichetă îmi comunică ceva despre un limbaj tranzitoriu, despre potențialul limbajului viitor, unde AI-urile vor genera noi expresii imediate, pline de accidente, deformări și lipsite de sensul intenționat. Acestea vor fi exprimări care reflectă fluxul rapid al gândirii și al schimbului de informații, fără a mai fi filtrate sau prelucrate.  Nu vom mai putea citi lucruri clare, scrise cu răbdare și timp, nu le vom mai înțelege. Vor apărea noi forme de expresie, bazate pe imagini, sunete și gesturi pripite, care vor completa sau chiar înlocui logica cuvintelor. Non-umanii vor fi foști oameni și ne vom ajuta. Oamenii vor avea două guri, pentru a putea lătra în timp ce mânâncă. Vom crea micropolitici ale rapidității, gramatici ale emoji-urilor, USB-uri între oameni și plante, vom dormi alergând, vom plânge mieunând, vom dezvolta interfețe neurale prin care vom empatiza cu telefoanele noastre, și ele cu noi, vom tasta și dansa împreună cu ele. Ele vor fi umbrele noastre, noi vom fi luminile lor. Vor apărea conflicte între noi și ele, dar împreuna vom fi mai rapide, mai sincere, mai inconștiente.

I: Graba. Graba poate fi văzută în contextul ăsta ca un instrument politic, generator de limbaj nonopresiv al viitorului. Graba are potențialul de a crea într-adevăr o comunicare mai sinceră, transparentă, care încurajează asocierile libere, aceste produse vizuale și verbale ale inconștientului. Neavând timp de reformulări digerabile, ele vor induce confuzii lămuritoare, prin rezonanță afectivă puternică. Cu toate că asocierile libere pot aduce la suprafață adevăruri și sentimente ascunse, ele pot fi și contradictorii sau enigmatice. Aceste confuzii ar putea fi văzute ca oportunități de explorare ale unei ambiguității mature, anterior insuportabile, și de înțelegere reciprocă mai profundă, care nu mai ține cont de normele lingvistice și implicit nici de cele ideologice dominante. 

D: Concepția vestică a timpului, de progres liniar sau direcțional, cu o viziune care acumulează, aprovizionează, optimizează, produce și aspiră la un viitor fără eroare, ignoră aspectele sociale și ecologice ale dezvoltării necontrolate. Fuga de greșeală poate implica neglijarea persoanelor marginale, a animalelor non-umane și a naturii, deoarece greșelile au fost deja produse. Acum trebuie să fim atente la cum putem acționa pentru recuperarea acestor greșeli, pentru recuperarea spațiilor degradate ecologic, printr-o tendință de a acționa colectiv, altruist, în vederea tuturor ființelor deopotrivă. Este necesar să ne îndepărtăm de o gândire distructivă în ceea ce privește viitorul. Viitorul este manipulat de anticipări, în timp ce timpul este produs odată cu orice mișcare. Dar graba există, mișcarea există, cum putem imagina o grabă-ghid, o companioană, o grabă ospitalieră pentru viață? O viteză care ne face să ne intersectăm cu alții mereu, să avem dialoguri recuperatoare, să folosim toată energia pentru viteză ca un stimul reparator. Prin grabă, paradoxal, să scăpăm de presiunea de a fi mereu conectate și disponibile, ritmul rapid al vieții să ne facă imposibil de prins, de exploatat. Graba sa nu fie capitalizată, sa nu fie confiscată. Graba să ne ajute să comunicăm mai sincer, sa răspundem impulsurilor în milisecunde. Să fim pretutindeni cu respirațiile noastre rapide. Respirând, să putem stinge fiecare scânteie înainte să ardă păduri.

Suprainfinit Collisions, Short Declamations for Future Ecologies, Image credits: Maria Năstase

I: Adevărul nu vine din trecut, ci din viitor, ceea ce înseamnă că ce contează nu sunt dovezile sau o presupusă veridicitate, ci ceea ce se spune și cum se spune într-un act care străbate trecutul. Interpretarea este revelație. *

Dacă aș fi astroloagă, asocierile libere pe care le-aș face gândindu-mă la tine ar lua locul cărților de tarot, din care îți citesc viitorul. Disociere cu umbră, bioluminescență, inversări din surplusuri. Pentru interpretare, să îmi asiguri și mie viitorul. Astrologia și psihanaliza au în comun dorința de a avea un fel de certitudine poetică și numerică. Noi cred că propunem un limbaj viitor comun revelator, care se exprimă zi de zi și prin formă și prin conținut, fără a fi doar un serviciu costisitor. De multe ori devenim niște instrumente ale propriei noastre dorințe, eșalonate într-un sistem de interpretare extern. Horoscopurile, muzica viitorului, scrise de mașini din străinătate. Care acționează ca o oglindă reflectând preferințele noastre de viață sau confirmând modul în care trăim deja.  Dar, cel mult, horoscopurile îți estimează ceva despre tine doar prin faptul că îți vorbesc, prin contact. Șoapte și mângâieri, avertismente și îndemnuri, un răspuns la o dorință care nu este nici măcar cu adevărat o dorință de a ști sau de a prezice ceva. Căutăm să fim adresați și adresate. Acesta este confortul. Aceasta este schimbul. Te rog să mă supraveghezi. **

(*Jamieson Webster & Simon Critchley, The Hamlet Doctrine; **Jamieson Webster, Conversion Disorder)

D: A supraveghea. A veghea cu grijă sporită, a observa, a păzi (cu atenție și autoritate). Nu știu cum să te supraveghez pentru că deja ești supravegheată. Camerele de filmat sunt peste tot, sunt atente la tine, au acces la vulnerabilitatea ta. În magazine, pe stradă, nu mai ai posibilitatea să fii lipsită de vină, fără intenții rele. Trebuie să fim urmărite, să fim controlate; ți se asociază potențialul de a fi infractoare, ca regia falsă a unei fotografii de grup în care nu vrei să apari. În ochii autorităților, nimeni nu pare mai criminal decât omul obișnuit, regăsit pe stradă în plină zi sau în lumina lunii. Supravegherea conturează narative coercitive, influențează și perpetuează blamarea. Eu nu te blamez pentru nimic, tu nu ai nicio vină. Vreau să-ți citești un poem care-mi place:

Nu puteam dormi în vis. Luna era o floare

enormă, dar ruptă, în spatele frunzelor și a forței

distorsiunii. De unde vine asta? Nu există

nicio lună aici. Distorsiunea e tot ce știu. M-am plimbat

în apropierea oceanului, neputând să dorm. Încercând

să primesc mesaje, deși știu că nu e nimeni

care să le trimită.

Aici sunt cuvintele pe care le căutai. Dar

voiam ceva diferit – Sau asta e? Ori-

ce, orice e diferit.

Am plecat cu o altă văduvă și cu o femeie divorțată. Nu mi-am

luat la revedere. Dar asta e autobiografie pură,

cui îi pasă? Vreau să trăiesc aici, unde nimic nu se leagă.

Ducând o viață obișnuită, muncind sau făcând cumpărături,

așteptând ceea ce până la urmă se va fi deslușit,

conform credinței. Nu cred ceva anume. Aici

sunt speriată, nu e vorba că îmi place asta, ci mai degrabă

că mă aflu aici pentru asta. Deși Aici e absolut totul.

Cineva țipă de la subsol, cine pleacă

mâine; și nu am nicio vârstă.

Nu mă tem de nimic. Sunt doar ceea ce sunt în clipa asta,

înăuntrul unei instabilități absolute, cu momentul nocturn al crizei

pe fundal. Treze, acțiunile băncilor se prăbușesc, dar

nu am investit nimic acolo. Încerc să aud

altceva, nu Moartea, ci ceea ce ea aude.

Ea mă aude, dar eu nu mă pot auzi de fiecare dată

spunându-i, Ține-mă la distanță. Nu știu

încă nimic, și nu am trăit. Acum încep să o fac,

nu? Nu, ești adormită, ești

mereu adormită. Mă întâlnesc cu altcineva

care nu știe nimic, femeia care mi-a spus că am o inimă-

mare. Mă gândesc la ea, dar visez

visul meu. Ea curge înspre mine, apoi se rostogolește în depărtare. Eu

mă apropii de sfintele și bântuitele mele gări,

rețele subterane, aeroporturi, încercând să plec.

Nu știu de unde plec sau încotro mă îndrept.

Nu pare să-mi pese, sunt într-o stare

de călătorie. Suspendată. Asta a fost mereu starea mea.

Asta e inima mea, sau e a ta, cea în care mă mișc.

Moartea nu are chip, îl caută pe al meu ca să îl poarte

cu forma părului ei, doar pentru un minut, înainte

de a trece la altul. Toată lumea o face.

Ei bine, eu am plecat. Nu cu moartea, ci de la

piață. Dispărută nu am fost niciodată acolo.

Nu știu cum să visez, dar visez.

În fața casei de unde am început; apoi sunt încă

nimic și totul. Totul circumscris de

corpul copilului care a crescut, dar e

lipsit de dimenisuni în apropierea copacului întunecat. Intră

încă o dată pe ușă – E prea personal. Iar

eu intru, e doar un portal la urma urmei. Nu știu

ce e înăuntru. Ce urmează să se întâmple.

Nu se întâmplă nimic; lucrurile se contopesc apoi se topesc

din nou, ca și cum tu însăți le-ai fi creat. Păi

nu eu am făcut-o? Eu am creat moartea și timpul. Am

dat o formă poveștii mele ca să fie înțeleasă. Nu,

nu mă voi lăsa apăsată de emoție, acum că m-am

întors. Dacă aud oameni mărșăluind, mobilizați,

nu voi fi unul dintre ei. Sunt liberă în casa asta care

nu există. Iar mulțimea a trecut

strigând după putere. Nu am nicio nevoie.

Nicio țară, niciun continent, nicio speranță. Iau parte la

întunericul în care cândva am trăit. La magie, singura

forță pe care o recunosc. Ce e? o față

plânge, se îndepărtează în grabă. Tot ce-a rămas, răspund,

fundamentele vieții, explicația felului

în care am ajuns în oraș. O, iată mobila,

ceva canapea veche pe care o știam, dar nu mi-o pot aminti,

tranchilizant al gândurilor mele. Îmi apăs obrazul de

ea, mă așez pe linoleum, respir. Înainte îmi aminteam

de podeaua asta, dar acum nu mai. Adică sunt chiar aici.

Am fost îngrijită, iar acum mă îngrijesc singură,

dar sunt și cea de mai devreme; deși îngrijitorii

nu sunt aici, poate că grija este. Nu da drumul

radioului, vechii console, un obiect antic.

Nu sunt așa ceva. Sunt nemuritoare, ca universul.

Tot ce simt este palpitația acestei existențe, sau

non-existenței, dacă ești activist, distribuind

părți acolo unde Moartea e invocată. La ei

vine mai repede, din cauza furiei lor care o găsește?

Soarele răsare, iar lumina intră în vechea mea

casă. Ce soare e ăsta? Steaua deșertului

sau vreo flacără precum în transcendență? Nu

mă voi întreba asta. Nu voi întreba nimic pe nimeni.

Am obosit să fiu copilăroasă. 

(Alice Notley, Nu puteam dormi în vis)

I: Eu am găsit un dialog ca al nostru într-un roman, dar care, de fapt, am aflat la sfârșit, e un monolog al protagonistei, al vocilor sale interioare. Acum vreau să ți-l citesc ție.

(Ingeborg Bachmann, Malina)

Daniela Custrin (n. 1997) este o curatoare independentă din București. În 2023 a curatoriat SEQUENCE & Mântuleasa, o serie de cinci expoziții în vitrina galeriei Suprainfinit, acompaniate de evenimente comunitare și performative în spațiu public, din dorința de a face arta mai accesibilă trecătoarelor și trecătorilor și a crea experiențe împărtășite în cartierul Mântuleasa.

Ioana Gemănar (Iawna) (n. 1999) este o artistă vizuală care locuiește în București. Din perspective feministe și psihanalitice, ea explorează relația dintre libido și cultura vizuală creată în jurul alimentației. Ultima ei expoziție, One Milk Two Sugars, a prezentat o instalație fotografică și comestibilă în care mâncarea capătă agențialitate.